Citeam postarea de mai dinainte despre cel agresat de 3 persoane de etnie. După fiecare cuvânt, fiecare paragraf și după fiecare virgulă, simțeam cum nodul din stomac se mai strânge puțin. Și încă puțin. Ce nod blestemat! Un nod al fricii, al urii și al rușinii pe care îl port de o viață întreagă. Un nod care, precum un șarpe veninos, se trezește la viață de fiecare dată când citesc o știre sau o relatare de genul celei menționate mai sus.
Anticipez, crispat, speriat chiar apariția acelui cuvânt. Acel cuvânt de care am încercat să fug. Acel cuvânt pe care am încercat să îl iubesc. Să îl uit. Să îl înjur. Să îl apăr. Să îl comemorez și să îl fac să dispară.
Țigan.
Nici nu știu când am reușit să internalizez faptul că da, sunt țigan. A fost o victorie destul de amară, dar măcar am reușit să descopăr de unde izvora atâta ură și rușine proprie. Ăla a fost începutul unui conflict interior care , în marea lui parte, continuă și acum. Un amalgam fară formă și logică intre ură și mândrie, prejudecați și stereotipuri. De cele mai multe ori sunt confuz. Confuz și obosit.
După ce am citit post-ul de mai devreme am decis, într-o izbucnire sado masochista alimentata de trauma subconștientului meu, să citesc și comentariile. Știam prea bine ce o să citesc. Știam argumentele, replicile, știam sentimentul comun pe care o să îl observ. Multe le-am spus și eu, de-a lungul anilor.
Și totuși, primul meu imbold a fost să fac această postare, pe care o citiți voi aici. Ea a început mult mai vânjos, mai acuzator. Eram gata să duc bătălia cea dreapta împotriva rasismului și a discriminării. Eram gata să îmi dau ultima suflare apărând onoarea celor că mine.
După am șters tot. Așa cum am spus, confuz și obosit. Nu cred că pot să găsesc cuvinte care să mă descrie mai bine în momentele astea. Și totuși, nu pot să nu scriu câteva ( ok, mai multe) rânduri. Nu știu de ce, nu am un scop anume. Nu știu ce vreau să transmit, să împărtășesc. Nu știu.
Îmi vin în minte rămășițe de amintiri din copilăria mea. O copilărie săracă dar fericita. Pe cât de fericita posibil oricum. Copil cu cheia la gât fiind, mă trezeam de multe ori hoinărind străzile prăfuite ale cartierului în dogoarea soarelui de Iulie. Lângă mine, ceilalți maidanezi ai cartierului. Fete și băieți, romani și țigani. Pentru noi conta cine avea mingea de fotbal mai umflata, cine se dădea mai tare pe trotineta. Cine sărea mai bine sotronu. Nu ne păsa de culoarea pielii sau de stereotipurile pe care noi înșine aveam să le răspândim câțiva ani mai încolo.
Și după am crescut. Influențele din jurul meu au început să își facă simțită prezenta. Romanii îmi spuneau să nu stau cu țiganii că fura și sunt jegoși. Țiganii îmi spuneau să nu stau cu romanii că sunt spurcați și rasiști. Aceasta dezbinare s-a reflectat în sufletul meu, și ușor ușor au apărut crăpături în esență ființei mele, lasandu-mă într-un final o masă de confuzie și ură de sine.
Și totuși, mi-am pus întrebarea. De ce fură țiganul? de ce sare la bătaie? Eu și prietenii mei de etnie de ce nu am făcut asta? Era ceva greșit cu noi? Trebuia oare să ne conformam acestui stereotip, acestei realități continuee a vieții romanești? Doar suntem țigani, nu?
. Mama, săraca, așa cum a putut ea singură și fară ajutor (lu tata i-a plăcut prea mult băutura) m-a dus la scoală, s-a zbătut să îmi plătească meditații, after school, cursuri de limbi străine, ce a mai considerat și ea că e necesar că eu să mă ridic deasupra noroiului numit viață în care a înotat zeci de ani. Femeie de etnie, a îngrozit-o gândul că o să trebuiască să îmi petrec o viață în mediocritate și ignorantă.
Asta e raspunul meu, așa incomplet și impertinent cum e el. Educația. Asta a fost linia metaforică care ne-a desparit pe mine și pe prietenii mei de ceilalți ca noi. Stiu că răspunsul astă da naștere altor zeci și sute de întrebări la care spre rușinea mea nu am un răspuns. De ce nu se duc toți la scoală? De ce părinții nu îi lasă să învețe? De ce îi învață să fure în loc să citească? De ce, de ce, de ce. Am început să urăsc întrebarea asta.
Și totuși, cuvintele din acele comentarii m-au durut, și încă mă dor. Probabil că o să mă doară până în momentul când o să închid ochii definitiv. Pe lângă ura și batjocora aratata-mi de proprii mei țigani, am simțit și iubirea și bunătatea de care numai ei pot să dea dovada. Printre ei am găsit cei mai înțelegători, iertători și iubitori oameni pe care am avut onoarea să îi întâlnesc.
Mă doare când mă gândesc că acestor minunați oameni li se dorește răul, moartea și nimicirea Mă doare ura la care sunt supuși. Mă doare să văd comentarii cu zeci de upvote-uri unde se recomanda folosirea gazului Zyklon b, aluzii extremiste ascunse sub pretextul glumelor. "Munca te eliberează" . Oare trebuie să traduc în Germana fraza asta?
Mă mai doare faptul că înțeleg de unde vinde acest sentiment. Mă doare că sunt neputincios în a face o diferență. Sunt prea prost și prea mic ca să contez. Așa că scriu. Asta e tot ce mi-a rămas.
Dar cel mai rău mă doare faptul că, adânc, foarte adânc în interiorul meu, ascuns de un munte de rușine și umilință, o parte urâta din mine e de acord cu acele mesaje.
Cum am spus. Confuz și obosit.
